Ars Poetica la kilogram, Secundo

Moartea unui felinar


Felinare ascunse de noapte,
În oraşul cu o mie de feţe,
Stau solitare, şoptit înţelese.

Modestul strigăt de ajutor
Paralizat în lumi paralele
Între cea care există,
Şi cea care nu există.

Când am văzut felinarul,
Lângă copacul fără frunze,
Am întrebat omul din lumină
Unde ne aflăm.

Nu m-a auzit.

M-am depărtat
Şi am văzut pe acel om
Căutând mişcarea.

A privit spre negură.

Lumina era simplă,
Dar oprită uneori de ramuri.
Omul cauta umbra,
Formă a neînţelesului negru.

Mă îndepărtam
Şi vedeam mai clar
Lumina felinarului prin crengi,
Păstrată de minciuna nemiscarii.

Felinarul e acum departe,
Iar cele două treziri,
Omul si copacul,
Pareau a fi inposibil de atins.

Echilibrul s-a cutremurat de-odată,
Mişcarea s-a deşteptat
Spre palida lumină, înăbuşita,
Înălţata prin ramuri.

Omul ce privea
Nu mai e acolo, a plecat
O dată cu înălţarea intunericului.

Şi eu am dispărut,
Lumina felinarului s-a stins,
Si sacrul întuneric plângea.

Acum sunt ceea ce nu există.

Omul mergea, prin noapte,
Zâmbea spre cer si spre stele,
Iar în spatele omului,
Cerul îngheţat a vazut o umbră.

S-a apropiat de mine
Şi m-a intrebat unde se află.

Vladimir Saian